„Pe lângă plopii fără soț...”, de Mihai Eminescu

Pe lânga plopii fara sot Adesea am trecut; Ma cunosteau vecinii totii Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tau ce stralucea Privii atât de des; O lume toata-ntelegea Tu nu m-ai înteles. De câte ori am asteptat O soapta de raspuns! O zi din viata sa-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O ora sa fi fost amici, Sa ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici, O ora, si sa mor. Dându-mi din ochiul tau senin O raza dinadins, In calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trait în veci de veci Si rânduri de vieti, Cu ale tale brate reci Inmarmureai maret,

Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce strabat Din timpurile vechi. Caci te iubeam cu ochi pagâni Si plini de suferinti, Ce mi-i lasara din batrâni Parintii din parinti. Azi nici macar îmi pare rau Ca trec cu mult mai rar, Ca cu tristeta capul tau Se-ntoarce în zadar, Caci azi le semeni tuturor La umblet si la port, Si te privesc nepasator C-un rece ochi de mort. Tu trebuia sa te cuprinzi De acel farmec stânt, Si noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pamânt. (1883, 28 august / 9 septembrie)