Invitație la teatru!

Este foarte important pentru voi, ca elevi, să intrați cât mai mult în contact cu orice formă de cultură. De aceea, vă recomand teatrul, care e nu numai foarte plăcut, dar și foarte interesant.


Aveți aici programul acestei luni al Teatrului Național din Timișoara.


Eu vă recomand Billy Mincinosul.

Din seria „Câteva frecvente greșeli de scriere” - verbe

Amintim câteva forme corecte ale unor verbe:

• așază  și nu așează
• risc și nu mă risc
• nu fi! și nu nu fii!
• creează și nu crează
• agreează  și nu agrează sau agreiază
• nu face/nu zice/nu duce  și nu nu fă/nu zi/nu du
• să știi  și nu să ști

Cuvinte folosite greşit în limba română: „a adresa” Un alt cuvânt care este folosit greşit în limba română uzuală, cu alt sens decât cel din dicţionar, este „a adresa". De multe ori auzim în vorbirea curentă formularea „m-am adresat problemei în cauză...". Lingviştii atrag atenţia că, în dicţionar, sensurile verbului „a adresa" sunt – a se îndrepta către o persoană, o instituţie cu o invitaţie, o cerere; a face apel la". Prin urmare, e corect să spunem „mesajul adresat familiei de către mine", în loc de „am adresat un mesaj familiei". „Denotaţia din engleză care a stat la baza acestei extinderi este a ghida, a direcţiona, a ţinti pentru verbul to adress, respectiv direcţionat, trimis pentru participiul adressed. Altă extindere, şi mai îndepărtată de înţelesul iniţial din română, este reprezentată de folosirea verbului a adresa cu înţelesul a viza, a trata, în stilul tehnic-administrativ şi, de aici, în limbajul presei. Copierea semnificaţiei din engleză e însoţită şi de imitarea structurii sintactice a verbului: complementul indirect, care în construcţia românească exprima destinatarul acţiunii (am adresat un îndemn copiilor), a ajuns să exprime obiectul adresării (conferinţă adresată peroblemelor de...)", explică lingviştii în carte. Cuvinte folosite greşit în limba română: „a aplica” Printre cuvintele folosite greşit în limba română se numără şi „a aplica". În engleză, a aplica înseamnă a cere, a solicita, a depune un dosar la universitate. Româna a preluat acest sens al cuvântului care exista deja în lexicul nostru, fiind de origine latină. Interesant este că şi franceza a împrumutat acelaşi sens din engleză pentru verbul „appliquer". „Scenariul e simplu: româna avea verbul a aplica, de origine romanică. Acest verb a copiat, recent, conţinuturile semantice şi construcţia verbului englezesc to apply, care înseamnă şi a face şi a depune o cerere formală. Noul sens a pătruns în stilul administrativ şi, de aici, în limbajul presei şi în limba comună", au explicat lingviştii fenomenul. Cuvinte folosite greşit în limba română: „expertiză” Un alt exemplu des întâlnit este substantivul „expertiză", care a fost iniţial împumutat din franceză cu sensul „cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală", "raport întocmit de un expert asupra cercetărilor făcute". Prin copierea sensului din engleză, expertiză a început să însemne „sfatul sau părerea unui expert", „competenţă sau pricepere într-un anumit doemniu". Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae explică fenomenul în următorul fel: „Transformarea semantică a lui expertiză a fost explicată prin fenomenul mai general de trecere de la modelul francez la cel englez. Pe lângă imitarea modelului englezesc, transformarea semantică a cuvântului expertiză a fost favorizată şi de apropierea (formală şi semnatică) de experienţă, pe care a ajuns să-l înlocuiască în anumite contexte. Ca urmare, expertiză, care avea iniţial un singur sens, a ajuns un cuvânt polisemantic. A fost observată şi schimbarea contextului sintactic pe care o antrenează noua semnificaţie: în loc să fac expertiză, s-a ajuns la am expertiză". La fel ca la "„a aplica", sensurile copiate după engleză au pătruns şi în franceză. Cuvinte folosite greşit în limba română: „profesionist” Cuvântul profesionst şi-a schimbat de asemenea sensul în urma influenţei englezei, motiv pentru care a devenit unul dintre cuvintele folosite greşit în limba română. „În limba actuală, cuvântul profesionit a devenit un cuvânt de laudă: sensul de bază, (persoană) care lucrează într-un anumit doemniu de activitate pe baza unei pregătiri corespunzătoare, a fost înnobilat, iar profesionist a ajuns să însemne persoană extrem de competentă într-un domeniu", au explicat lingviştii de la Academie.

Citeste mai mult: adev.ro/nju5t0

„Baltagul” - filmul

Odată ce am citit romanul, merită să vedem și filmul!


Romanul lui Sadoveanu a fost ecranizat în anul 1969 și poate fi urmărit aici:

După ce ați vizionat și filmul, vă invit să răspundeți și la poll-ul de alături! Ce v-a plăcut mai mult, filmul sau romanul?

Structura operei epice

Înainte de discuția despre romanul „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, discuție pe care clasa a VIII-a o va avea săptămâna viitoare în cadrul orelor de limbă și literatură română, este necesar să ne amintim câte ceva despre opera epică și structura ei.



Genul epic cuprinde operele literare în care ideile și sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere, narațiunea.


În general, operele epice sunt structurate după momentele subiectului:

• Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările conflictului)
• Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii)
• Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic)
• Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului)
• Deznodământul (momentul rezolvării conflictului)

În unele cazuri, intriga poate fi plasată înaintea expozițiunii.
Există și termeni noi pentru structura genului epic:

• Situația inițială (momentul actual)
• Evenimentul care schimbă situația inițială
• Desfășurarea acțiunii (la fel ca și termenul vechi)
• Depășirea situației dificile sau punctul de maximă tensiune
• Situația finală (momentul final)

Pentru o discuție preliminară, să ne gândim care ar fi momentele subiectului în romanul „Baltagul”.

"Un bulgăre de humă” - despre Ion Creangă și Mihai Eminescu

Astăzi, vă propun un film foarte interesant despre doi autori pe care îi veți discuta intens în cadrul acestei discipline și anume Ion Creangă și Mihai Eminescu, doi dintre cei mari clasici ai literaturii române.

Filmul a apărut în anul 1989 și reflectă viețile personale și scriitoricești ale celor doi autori.



Vizionare plăcută!

„Pe lângă plopii fără soț...”, Mihai Eminescu

„Pe lângă plopii fără soț...” este o romanță, așadar sună cel bine pusă pe muzică:

Vasile Alecsandri și pastelurile sale

Dacă tot am discutat despre pastel, să discutăm și despre creatorul său ca specie literară!

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.


... și despre pastelurile sale

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

Pastelul

Clasa a VI-a a vorbit astăzi despre pastel. Dar ce e pastelul? Să ne amintim!

Pastelul este o creație lirică descriptivă, aparținând literaturii culte care, prin intermediul unui peisaj, transmite sentimentele eului liric. Modul de expunere folosit este descrierea. Într-un pastel dominante sunt imaginile artistice, realizate prin figuri de stil, organizate într-o descriere tip tablou. Aceasta poate avea ca temă un anotimp, un colț de naturǎ, un moment al zilei, un aspect din viața micilor viețuitoare etc.



La origine termenul pastel desemna un creion colorat, moale, pentru desen, făcut din pigmenți pulverizați, amestecați cu talc și cu gumă arabică sau orice tablou ori desen executat cu acest fel de creioane.
Preluat de poetul român Vasile Alecsandri, termenul a ajuns să desemneze o poezie cu conținut liric, în care se zugrăvește un tablou din natură. Exemple: „Sfârșit de toamnă”, „Iarna”, „Mezul iernii”, „Gerul”, „Viscolul”, „Dimineața”, „Noaptea”, „Malul Siretului”.
Pastelurile, bogate în imagini artistice (vizuale, olfactive și auditive) exprimă sentimentele poetului în mod direct, prin intermediul descrierii și al epitetelor, comparațiilor și al personificărilor. Autorul creionează un tablou al naturii având în prim-plan elementele ale naturii pe care le descrie.
Deoarece pastelul este o specie a genului liric, în el mai sunt prezentate și elemente de prozodie, ritm și măsură.
Creatorul pastelului în literatura română este considerat Vasile Alecsandri. Toate pastelurile sale au fost publicate în revista “Convorbiri Literare”(1868-1869)
Pasteluri au mai scris: Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, George Bacovia, George Coșbuc, Ion Pillat, Lucian Blaga etc.

Trăsăturile pastelului

• Sunt prezentate trăsături caracteristice ale unui anotimp, colț de natură
• Sunt exprimate, prin tabloul creat, sentimentele poetului
• Se folosesc figuri de stil specifice descrierii: epitetul dublu, triplu, ornant, cromatic, metaforic, personificarea, comparația, repetiția, aliterația, enumerația, asonanța
• Modul de expunere este descrierea

Numeralul

Săptămâna trecută, clasa a VII-a D a discutat despre numeral. Am făcut cunoștință cu trei noi tipuri de numeral: numeralul distributiv, numeralul multiplicativ și numeralul fracționar.

Să ne amintim și noi!

Numeralul este partea de vorbire flexibila care are inteles lexical deplin si exprima un numar sau ordinea numerica a obiectelor.

Numeralul dupa structura  poate fi:
a) numerale simple: doi, cinci, zece, suta, milion etc.
b) numerale compuse: doisprezece, treizeci si doi, saptezeci etc.
Numeralul dupa sens  poate fi:
a) numerale cardinale: sapte, noua, o mie etc.
Numeralele cardinale exprima un numar abstract sau concret : sase, unsprezece, douazeci etc.
b) numerale ordinale: al doilea, a doua, al saptelea etc.
Numeralele ordinale exprima ordinea prin numarare a obiectelor: intaiul, al treilea, a treia, al unsprezecelea.

Observatii:Numeralele de la “douazeci” in sus au valoare substantivala si cand sunt urmate de un substantiv, iar substantivul respectiv este legat de numeral prin prepozitia de, cu functie sintactica de atribut prepozitional:
Noi am cumparat douazeci si cinci de caiete.
douazeci si cinci = numeral cardinal propriu-zis, compus, cu valoare substantivala, cazul acuzativ, functie sintactica de complement direct.


Numeralele cardinale colective exprima ideea de grupare a obiectelor:amandoi, amandoua, ambii, ambele, catesitrei, catesitrele, tustrei, tuspatru, tuscinci.
Pot avea:

• valoare substantivala: In clasa au sosit amandoua.
• valoare adjectivala: „Tustrei feciorii babei umblau in carausie.” (I. Creanga)

Numeralele multiplicative exprima cresterea cantitativa proportionala si precisa a unui obiect sau a unei actiuni (indoit, insutit, dublu).
Pot avea:

• valoare adjectivala cand determina un substantiv: Efortul indoit a fost rasplatit.
• valoare adverbiala cand determina un verb: Noi am castigat intreit.
• valoare substantivala prin articulare: Indoitul salariului a fost discutabil.

Numeralele distributive exprima gruparea si repartizarea numerica a obiectelor. Pot avea:

• valoare substantivala: Cate patru s-au trezit.
• valoare adjectivala: „Noaptea a lasat pe flori / Cate trei randuri de salbe.” (G. Cosbuc)
• valoare adverbiala: Mergeau pe strada cate patru.

Numeralele adverbiale indica de cate ori insusirea sau caracteristica exprimata de adjectiv sau de adverb este superioara sau inferioara altei insusiri sau caracteristici.
Aceste numerale se numesc adverbiale, deoarece ca si adverbele determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb.

Observatii:

Numeralul adverbial o data se poate confunda cu substantivul o data si adverbul de timp odata. Contextul ne ajuta sa le distingem:
O data am citit, iar de doua ori am povestit. (numeral adverbial)
Am notat o data memorabila in carnet. (substantiv)
Ti-am povestit odata acea intamplare. (adverb de timp)



Ca temă pentru acasă, vă propunem această fișa de lucru.